luni, 12 septembrie 2016

... şcoală...


- Ai luat flori pentru şcoală?
- Nu.

Deşi mă gândesc serios să iau un ghiveci cu roşii de la Tria's. Ardeii iuţi (tot la ghiveci) erau prima alegere, experimental
ă, aşa... da-i una cam riscantă: parcă nu-i cazul să vedem toţi copiii cu ochii umflaţi zdravăn încă din prima zi... 


Da, ştiu, sunt o nasoală. De fapt, mai dau dovadă de urme de PTSD
Am rămas cu traume de acum vreo 4 ani, când, pe seară, după prima zi de şcoală, am văzut două duamne profesoare care mergeau şi ele spre casă, ducându-şi florile în sacoşă...
Nu într-una de-asta:

(asta ar fi fost chiar frumos)


Într-o sacoşă obişnuită, de piaţă.

Contrastul dintre, pe de o parte, alergătura, timpul, banii daţi şi emoţia copilului la înmânarea florilor şi, pe de alta, sacoşa aia ("ia să le pun eu aici") a stat, alături de alte câteva considerente, la baza neînrolării lui Muţunau la şcoala de stat.
Cum nu-s foarte dotată pentru suportat ipocrizia, abordările de tipul "mă supăr dacă nu primesc flori, da' de fapt nu-mi pasă de ele" sunt chestii de care-mi doresc să mă distanţez maxim. 

Când pot, chiar o fac.



- Da' acu' ce faci?
- Caut cutia cu papucei, pentru I. Vreau să văd ce mai avem potrivit pentru băieţelul lui.

 
Papuceii sunt încălţările rămase mici lui Muţunau. Unele uşor purtate, altele mai deloc - deci încă dăruibile.
(Mătuşa-cu-acte-în-regulă, nu te ambala, avem destule. Zici că Muţunau mic n-ar fi fost biped, ci miriapod). 


I. este instructorul de escaladă, care are un băieţel. Sunt perfect incapabilă să ţin minte ce vârstă are - undeva în jur de doi ani (oricum, mărimea tălpoanţelor importă.... şi despre aia o să întrebăm).
(sunt la fel de perfect de incapabilă să-mi amintesc dacă nu cumva are şi al doilea copil... o să-l trimit pe Muţunau să ancheteze subiectul). 


- Auzi, da' asta nu tot o "atenţie" e? Ca florile pentru şcoală?
- Nu. Papuceii îi dau pentru că-mi place I. 


Avem o relaţie cât se poate de corectă şi amicală cu I. Cum nu-l trimit pe Muţunau la concursuri, nu se pune problema că un mic cadou i-ar stimula instructorul să se comporte altfel cu copilul; nici c-am avea vreunul de câştigat vreo ceva de pe urma celuilalt. 


Dar întrebarea nu rămâne fără ecou.

Pen' că mă pocneşte (jap-jap) revelaţia supremă cu privire la cauza greţurilor care mă-ncearcă de fiecare dată când am de dat flori "la ordin":
(Îmi plac florile. Îmi place să dau flori. Da' numai cui vreau eu... şi în niciun caz "autorităţii")

Când îţi dau flori "c-aşa trebe" mă forţez, practic, să pretind că te plac.
Iar schimbul subteran e unul cât se poate de parşiv: în schimbul unei pretinse dovezi de afecţiune, îţi vei  suspenda exprimarea impulsurilor negative* la adresa copilului....
(asta dacă eu chiar cred c-o să ţii minte cine ce flori ţi-a dat, şi că n-ai în cap figuri suplimentare de genul "da' eu voiam orhidee....")

*Impulsuri pe care eşti liber(ă) să le ai, ca noi toţi de altfel, dar cărora nu eşti deloc liber(ă) să le dai curs. 

Cine nu face diferenţa asta poate n-ar trebui să stea la catedră; sunt câteva ringuri de box prin oraş unde impulsurile brute ar putea fi mult mai eficient valorificate...


Niciun comentariu: