luni, 30 decembrie 2013

Alte ziceri muţunautice

Marele Chef Muţunau îşi comandă cina:
- Salată de vinete ... cu brânză de capră... cu castraveţi muraţi!

În curând, castraveţii muraţi vor fi un ingredient de bază şi pentru pâinea cu unt şi dulceaţă.
(brânza de capră deja e!)

***

Marele Meteorolog Muţunau îşi examinează, intransigent, şoferul - care şofer e, evident, pe cale să pice cu zgomot acest examen ştiinţific (fapt care-l va determina să nu mai incerce niciodată să-şi dea doctoratul):
- Deci acum e frig pentru că a venit o masă de aer rece... Dar mesele de aer rece de unde vin?
(şi dă-i, şi luptă, şi explică-i că mesele sunt alea la care stai, ori cele pe care le mănânci, iar masele sunt alea cu/pentru referinţă cantitativă... )

***

Discuţii despre colegii de grădi:
- X stă în Dragabiru!

***

Mari aventuri imaginare:
- Kairu! Loveşte fulgerul maletic!

***

Sătul de invitaţiile benevol obligatorii la lectură (eu citesc capitolul, dar el citeşte titlul):
- Nu mai vreau să citesc, e pliptisitor!

***

Sub profunde influenţe mitologice (dat fiind că mi s-au legat de mână, în Real, alte cărţi scoase la mezat de (acum defuncta?) editură Adevărul,


Muţunau cântă de zor prin casă:
Tezeu şi Ariadna
Tezeu şi Ariadna
Ura, drăguţa mea,
Tezeu şi Ariadna!

***

Cireaşa de pe tort: trecem, într-o zi ceţoasă, pe lângă construcţia cu iz religios din curtea Căşii Poporului. Mă pocneşte dorul de explicaţii şi-i declar Muţunaului cum că hardughia e plănuită a deveni o chestie numită Catedrala Mântuirii Neamului.

Muţunau, cu urechile acoperite de căciulă, vag neatent şi potenţial surdulică de la noul val de răceală, vrea să reţină corect numele operei:

- Catedrala Bântuirii Neamului?

***

Post scriptum:
În cadrul unei tentative de lămurire pe nu’ş ce situaţie concretă, care tentativă s-a dus repede în dezbateri pe teme de percepţii şi credinţe diferite:
- Eu cred că s-a-ntâmplat X (zic eu)
- Eu mă cred pe mine!


La vreme de nu’ş ce serbare, scot de la naftalină o bluză cu nimic altceva spectaculoasă decât via aparentă noutate şi mă echipez pretins festiv. Marele Critic de Modă Muţunau se exprimă:
- Pfffaaa, este super-bleah!

miercuri, 11 decembrie 2013

Să-l ajutăm pe Moş Crăciun! Unde? În pod!

Teatrul din podu’ meu este exact ce îi indică şi numele - un teatru într-un pod. Al unei case.

Susnumita casă se află în Pantelimon (oraşul Pantelimon) şi în ea locuiesc Cătălina Hetel (psihoterapeut), Voicu Hetel (actor la Teatrul Ion Creanga şi realizator de ateliere şi alte evenimente pentru copii) şi cei doi copii ai lor...
A, şi câinele Daisy!

În pod se’ntâmplă, aşadar, tot felul de minuni - din care acum vom aduce vorba despre una singură, un atelier (în 2 părţi) pentru copii între 3 şi 7 ani!
(dacă aveţi un copil de vârsta atelierului şi un altul mai mic, veniţi cu amândoi!)


Sâmbătă, 14 decembrie, şi duminică, 20 decembrie, de la orele 10.00, sunteţi invitaţi să-l ajutaţi pe Moş Crăciun (care e destuuul de ocupat în perioada asta) să pregătească brăduţi, globuri, felicitări, cutii de cadouri, şi ce vă mai trece prin cap, preţ de câte o oră.

Detalii suplimentare şi înscrieri (care sunt nu doar utile, pentru că-n pod nu-ncap mai mult de 10 perechi copil-părinte, ci şi obligatorii!) la catalinahetel@yahoo.com (0766.423.297).


De ajuns se ajunge aşa:



Vizualizare hartă mărită

Ieşiţi din Bucureşti spre Pantelimon şi urmaţi, preţ de cam 1000 metri, indicatoarele spre Ferma Animalelor, după cum urmează:

- după ce aţi trecut peste lac, faceţi prima stânga, apoi urcaţi, pe strada Tudor Vladimirescu, preţ de cam 100-150 de metri, până la un (soi de...) semn giratoriu;

- la semnul giratoriu alegeţi a doua la dreapta, anume strada Sfântu Gheorghe (atenţie, prima la dreapta, strada Mioriţa, e foarte uşor de pierdut din vedere), urmând semnul către Ferma Animalelor

- mergeţi drept muuuult şi bine (aşa va părea, la dus, cui nu ştie deja drumul! în realitate sunt cam 500m) până ce treceţi de Mega Image (aflat pe stânga şoferilor, mai precis între strada Orhideei şi strada Magnoliei) - moment în care încetiniţi...

- pentru că următoarea stradă la stânga, după strada Magnoliei, este strada Avicola, ţinta & destinaţia periplului...

Onor strada Avicola nu este marcată prea precis (scrisul cu vopsea de pe un gard s-a şters cam de mult... ). Dacă aţi ajuns să vedeţi strada Sfânta Maria (următoarea, ceva mai bine marcată), e rost de-o stângă-mprejur (şi-apoi, de-o primă dreapta).

Încă vreo 80-100 metri şi pe partea dreaptă se vede o casă albă, masivă, semnificativ mai înaltă decât celelalte.

Gard în gard cu această casă albă se află una mai mică şi viu colorată - roz, galben şi portocaliu.
Pe poartă e un semn de câine rău.

Câinele rău este Daisy- metis de cocker, zgubilitică dar blândă, uşor de înnodat şi de deznodat după bunul plac al omului...

Familia Hetel pregăteşte şi oferă, în afară de atelierul de spiriduşereli, şi o minunată (pante)limonadă!

Spor la spiriduşat / spiriduşerit!

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Sfânta Weekend

Sau poate Sfântul Weekend?

Nooo. De vreme ce aveam Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică (despre Sfânta Sâmbătă nu-mi amintesc momentan nimic), cu siguranţă că şi sfârşitul de săptămână poate fi sanctificat la feminin.


Aşadar: dragă Sfântă Weekend, regatul dumitale temporal s-ar putea numi, în ce mă priveşte, şi Ţara Minunilor. Mai precis, Ţara Minunilor Incomplet Produse. (asta, pentru că deseori n-apucă nici a debuta).

Căci finalul de săptămână este intervalul acela magic-mântuitoriu în care eu îndes (din timp şi deseori cu picioarele, ca atunci când te chinui să-nchizi o valiză obeză) promisiunile disperate ale realizării tuturor chestiilor (de mult) rămase neterminate.

Sau, cum ziceam, neîncepute - spre a nu folosi detestabilul termen de amânate.


Pe scurt, totul îşi găseşte, ipotetic vorbind, rezolvarea în weekend. De la hainele de spălat pân’ la varii opere masterchef-ice la a căror simplă vedere (sau, hai, şi mirosire) va leşina admirativ juma’ de galaxie. (despre făcut curat în casă nici nu mai vorbesc).


Weekendul imaginar (ăla creat în gând încă de dinainte de weekendul trecut- ce să mai, dintotdeauna) devine, astfel, atot-încăpătoriu, atot-rezolvitoriu, plai de linişte, pace şi rezolvări mirifice, multivers infinit în care încap toate cele, deodată.

Ăla real e cu treziri dureroase, alergături spre te miri unde, ambivalenţe la tot pasul (mi-e drag să fac X, să mă întâlnesc cu Y ori să merg la Z, doar că, în tot acest timp, îmi cam muşc mâinile la gândul că tonele de lucruri plasate-n capul Sfântei Weekend se transformă, deja, în zgârie nori...) şi final tragic - că, de vreo lună, nopţile de duminică spre luni sunt dedicate redactării de varii protocoale şi rapoarte, ceea ce nu ajută deloc în materie de start bun al săptămânii următoare...


Aşa încăt:

Dragă vacanţă de iarnă,
ai idee cu ce ochişori holbat-lăcrimoşi, mustind de speranţă, mă uit eu lung la tine?
Te rog să te pregăteşti măcar cu 2 zile a câte 240 de ore. Aşa, pentru început...

joi, 5 decembrie 2013

Adevăratul Moş Nicolae


Crescută fiind pe vremea lui Moş Gerilă, la mine n-a venit Moş Nicolae. Prima dată am avut de căutat în cizme prin ’90 sau ’92, cred... când deja fiecare îndesa câte ceva în mergătorii fiecărui alt membru al familiei, prefăcându-se că-i primul şi singurul care face asta, şi distracţia supremă era să nu dăm cap în cap pe hol în timp ce...

Cred că Moş Nicolae de pe vremuri nici nu prea avea cum fi la timp dotat cu fructe şi nici cu ciocolată pe gustul destinatarilor (iar eu, una, făceam un bot de 4 metri şi strâmbam un nas de 3 dacă, Doamne-feri, ciucalata nu era din aia - care din aia, habar nu mai am. îmi amintesc clar doar că aprobam cu fermintate cărămiduţele de ciocolată chinezească, atât lingourile învelite-n foiţă aurie, cât şi pătrăţelele cu fotografii adorabil-minuscule, şi că detestam glucoza.).

Acu’, recuperatoro-judicativ, zic că şi două mere şi trei nuci (fie ele şi nepoleite) ar fi fost bune. Nu în sine, cât pentru gustul sărbătorii - pe care, oricât l-aş căuta, nu-l am. Nu de-adevăratelea.
A(vea)m vaga senzaţie că nici n-o să-mi mai crească.


Poate de-asta, poate pentru că Moş Crăciun ne va aduce o tabletuţă (mini... cu un firicel de memorie... WiFi... iar noi n-avem WiFi... deci o să ne uităm la ea ca mâţa-n calendar.... respectiv mâţa-n tabletă... dar cine să le mai numere!!!), poate pentru că Muţunau a bătut recordurile de încălcat reguli, pe toate fronturile (într-un profund sictir, nu aşa...), poate pentru că pe neaşteptate(?!?) nervul mamiţunesc a cedat de-a binelea, iaca ce dezbăteam ieri:

- Ţie Moş Nicolae o să-ţi aducă un băţ.
- Nuuu... o să-mi aducă fructe şi ciocolată.
- Băţ.
- .... Da’.... nu. N-o să-mi aducă băţ.
- Dacă ar vorbi cu mine şi m-ar întreba ce să-ţi aducă, eu aş spune că un băţ. Prea ţi-ai dat în petec în ultima vreme (urmează pomelnicul tuturor abaterilor, actelor de lezmajestate, etc)
- Dar promit să ascult!
- Iar?
şamd.


Azi:
- Da’ tu n-ai vorbit cu Moş Nicolae....
- O, ba da.
- Păi, cum...?
- Mamele au această putere, zic, cât de pompos, dogit şi răsunător pot.
- Dar eu aş fi vrut fructe...
- Putem merge împreună la magazin şi-ţi cumpăr câteva. Îmi arăţi tu ce vrei.
Evident, doresc să-i iau faţa Moşului şi să mă arăt mai simpatică.

Ajungem în Real, unde Muţunau alege banane, cădem de acord asupra unei bucăţi de somon (un fruct deosebit) şi asupra unor bomboane de pom.

Pe ultima sută de metri, junele se trezeşte că ar vrea Raffaello. Mă reped spre prima casă care are expusă o cutie. Rog o doamnă să se dea un pic la o parte. Doamna îmi zâmbeşte şi-mi face loc.

Cutia e, desigur, goală.

- Îmi pare rău, nu mai sunt, uite, scutur eu cutia spre Muţunau.
- Mniuăuău, onomatopeizează mormăit a regret susnumitul. Ou Kinder?

Mai dau la o parte alţi oameni, mai scutur o cutie. Nup.
- Mniuăuău...
- Muţunau, stai aici, proptesc ferm junele la bandă, cât mă duc eu să caut pe la alte case.

Evident, nix. Gol, gol, gol. Mniăuăuă... sau cum era?

Mă-ntorc la casă, să prelucrez Muţunaul prin aşchiere cu privire la cât de frumos o să fie alt’dată, când o să găsim noi bumboane, nu ca acum.

Răspuns corect: bot de 5 metri.

Boscorodesc aiurea încă vreo 10 secunde.

- Două sau unul? Îmi şopteşte conspirativ o voce.
- Hă? îmi exprim eu, prompt, inteligenţa nepereche.
- Ouă Kinder! susură doamna care, mai devreme, îmi făcuse graţios loc să plonjez inutil în cutiile de la casa vecină. L-am trimis pe soţul meu să caute, pentru Muţunau!


Hă? Ce? Cum?

Între timp, soţul-emisar îmi semnaliza, via degete proprii, să-i răspund dacă vreau un ou sau două, iar Muţunau, care deja recepţionase conspiraţia, aştepta cu respiraţia tăiată şi cu ochii mari cât farfuriuţele de cofetărie.

Unul! mă dezmeticesc eu, reconstituind că doamna m-a şi văzut ţopăind de colo colo după chestii, m-a şi auzit strigându-l pe nume pe Muţunau şi l-a şi văzut botos.

(nu ştiu de ce nu exploatez cumva, inclusiv financiar, halul de înduioşare-n care Muţunau, cu o simplă grimasă, poate aduce oamenii de toate naţiile. mai am un pic şi dovedesc ştiinţific că un poster cu el, bine pozat, ar putea aduce pacea-n Orientul Mijlociu)


Cam ăsta e, aş zice, spiritul de-a cărui lipsă mă mniuăuă-eam mai sus.


Micul imbold zâmbitor care te face să întreprinzi micul efort nesufocant care aduce atâta bucurie - să mergi să cauţi, câteva rafturi mai încolo, ca să aduci un ou Kinder unui copil necunoscut.



Mulţumesc, doamnă & domn Moş Nicolae!

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Interes intens pentru permisul de conducere (şi-un fel de listă de Crăciun...)

Azi:
- Mami, eu la câţi ani o să-mi pot lua permis de conducere?
- 18.
Plus tona de explicaţii referitoare la mers cu bicicleta, excepţia de permis de la 16 ani şi morala dictatorială că, dacă vrei permis, tre’ să ştii să citeşti şi să scrii.

Figura cu „da’nvaţă şi tu” a mers un pic în materie de limbă franceză, unde, să vezi şi să nu crezi, le jeune şi-a exprimat, pe lângă dezirul de reînscriere la opţionalul de la grădi, şi pe-aia (ăla!) de-a-nvăţa suplimentar acasă, de eram să săr să verific dacă n-are febră.

- Da’ pe tine ce te interesează de fapt?
- Când aş putea să-ncep să conduc maşina-avionuţ...

Asta, adică:



Transition, de la Terrafugia.
(de unde şi cum de ştie Muţunau despre maşina-avion e cu totul altă discuţie)


Pe care maşină-avionuţ, m-a informat prompt Muţunau, o vom cumpăra imediat ce câştigăm oarece sute de mii de euro la loto.
Nu e clar nici de ce sute de mii şi nici când o să câştigăm (mai ales că, nu ştiu exact despre Muţunau, dar eu nu prea joc...).

E clar însă că, de atunci înainte (post achiziţie, adică), vom accelera şi vom zbura imediat peste orice pâlc de maşini ne stă în cale.

Mai e clar, în notele de subsol, şi că Muţunaului, mare fan carpe diem, i s-a luat de istericalele mele de tip „hai odată!” pe motiv că ne grăbim non-stop şi ne-ncurcăm în aglomeraţii rutiere.


Încă neclar, dar interesant, e că nu e deloc exclus ca, pân’ ajunge Muţunau la vârsta şoferitului (zburător sau pur teluric), jucăria de mai sus să fi intrat deja în peisaj...


Comparaţia e următoarea: prezent versus anul de graţie 1990.

Pe-atunci:
- Auzi, Mihai, am văzut într-o revistă nemţească un fel de telefon fără fir de la care puteai vorbi de oriunde! Crezi că există aşa ceva?
Revista era Stern.
Telefonul cu pricina era, evident, oarece (actualmente) strămoş al telefonului mobil.
Mihai era un băiet ceva mai umblat, cu rude-n America şi (parcă) şi-o călătorie pe-acolo. Pasăre rară, persoană de referinţă, ce mai.
Noi, cu toţii, eram proaspăt picaţi în cap, post decembrie ’89, şi, deşi tot ce zbura părea a fi de mâncare, persista un minim de dubiu cu privire la realitatea celor înfăţişate pe te miri unde. Nevorbitori de germană, că, dă, aşa se nimerise.

- Noooo. Poate doar dacă e legat de un telefon fix, altfel, nu se poate.
- Păi acolo arăta un fel de legătură cu ceva satelit.
- Nu merge. Trebuie să fii la maxim 20 de metri de telefonul fix, aşa merge, altfel, nu.

***

Să nu mai aduc vorba despre cam care-i azi treaba cu telefoanele mobile, zic.

***
Da, asta e ce-şi doreşte Muţunau de la Moş Crăciun - pe lângă un robofish, un grevitileizăr şi nu mai ştiu exact ce - că, atâta vreme cât nu scrie, nu-s capabilă să reţin chiar tot listoiul...

miercuri, 27 noiembrie 2013

Droguri


Cafeaua, hm.... mirosul aburitoro-aiuritor, cald şi intens, vizibil în aer...

Pfuf, şi, cu un zgomot de poartă ruginită, ochii se dezlipesc, totul se pune în mişcare, până şi goana matinală motorizată începe să pară suportabilă. De sub cămaşă se zăreşte discret tricoul de Superman. Superwoman. SuperMom. (super-orice, numai super-obo nu, tricoul acela s-a volatilizat brusc la contactul cu cafeaua).


Dulceee....
Ciocolată... miere... ori poate un fruct uber-dulce. Doza suplimentară de combustibil de rachetă menită să mă facă să par vie când o cafea în plus mi-ar lăsa în stomac urme de tip grenadă defensivă.


Mâncare...
Mmmm.... micul (mare?) duş postprandial de mulţumire interioară... da... lucrurile se văd acum în culori mai pastelate...


Muzică... ici şi colo, un firicel menit fie s-astupe zgomotele aiuritoare de fond, fie să mă teleporteze brusc într-o lume ceva mai bună. Fie şi numa’ preţ de 3-4 minute, poate-poate ’oi reuşi să mă concentrez.


Sunt obosită. Care oboseală e, la rândul ei, un drog, pentru că se aşează ca o draperie grea peste lucruri la care, altminteri, mi-e oricum greu să mă uit mai bine. E mai simplu ca, după ce dai bife pe toate marile realizări ale zilei (reale sau închipuite, dorite sau impuse) să calculezi doar câţi milimetri te despart de pat şi de un somn semi-letargic.


Estimp, drogul telecomandat dă de zor din cele 4 roţi pe gresia din bucătărie.

Lista ar putea fi (că e) mai lungă.

Nu atât enumerarea e esenţială - cât liniştea din spatele ei.



***

Mi-e dor de vremurile în care găseam nu doar momente, ci perioade-ntregi din zi în care să-ntreprind operaţiuni elaborate de tip cârpit (discret) şosete. De uitat pe geam, la maşini şi la cer. (de scris pe blog, dacă tot veni vorba...)


Aştept o vacanţă.

Doar c-o să mai dureze pentru că, atunci când te dai super-orice (mai puţin superobo) vacanţele tind să vină mai rar.

Şi să plece mai repede şi mai pe nesimţite.



Şi, până când vine, mă voi deda unui alt drog, de sezon - cadourileeeeeeee!

(mă rog, mai mult recomandări decât achiziţii propriu-zise, întrucât ariciul din portofel se-mpotriveşte din toate puterile. şi are şi prieteni la bancă...)

vineri, 22 noiembrie 2013

Momente istorice aproape rămase neconsemnate


 (căci mi-s, cu precădere-n ultima perioadă, un cronicar incompetent)

Ieri, Muţunau a cerut şaorma.

De fapt, a cerut „o de-aia”, când, stâlciţi în trafic, aşteptam să se mute odată viermele luminoso-târâtor de maşini spre pasajul Victoriei şi, ce să vezi, pe geam se vedea o fastfuderie „de-aia”.

(desigur, ştiu exact cine şi când i-a explicat cum se face şaorma, într-o seară de toamnă ceva mai caldă şi mai pedestră).


Reacţii din offline:
- Cum, pân’ acu’ n-a mai mâncat şaorma?
Bună....
- Şaorma e, după mine, pentru copiii care au deja buletin - eventual, şi permis de conducere. Deci nu.

***

- O bere cu de toate n-a cerut încă?
- Oh, ba da, într-un fel. Nu chiar cu de toate, dar bere cere de cel puţin 9-10 luni. (inutil...)

***

- E pe drumul cel bun.
- Da. N-a trecut decât vreun 1 an de când mi-a cerut să atârn şi eu cruci de oglinda retrovizoare, c-aşa avea don’ (fost) şofer de grădiniţă...

Deci drumul spre lanţuri şi alte agregate e deja deschis, autostradă cu 3 benzi pe sens, etc.


Nu de alta, dar „cie taaaare ieeee” aud zilnic, despre toate prostiile o mulţime de lucruri cărora eu nu le prind adânc înţelesul.


În rest:
- s-a apucat de minţit languroso-tâlhăritor (la sală, cere carabine în numele altora - de fapt, pentru el),

- îşi sfidează ferm, hotărât şi logic educatoarea când e sancţionat pe motive de indisciplină („n-ai să faci asta” „la ce te referi?” „şi ieri, când am încălcat regula, ai spus la fel, şi n-ai făcut. deci n-o să faci nici azi”)

- îşi sfidează oarecum mai sfios muma din dotare, după oarece dovezi că nebuna susnumita posedă fitilu’ ceva mai scurt şi n-are pic de jenă & nicio intenţie să apeleze la diplomaţie când e vorba de recidive asumate
(mai degrabă îl conduc brusc către ieşirea din incintă sau o tăiem instant acasă din mijlocul a orice - indiferent cât a costat. asta fiind o nimica toată pe lângă conferinţa de presă ulterioară... )

- ascunde tot felul de lucruri (inclusiv mâncare, ceea ce nu e distractiv deloc...) când i se năzare lui c-aşa ar fi nimerit... (sigur e reverberaţie (stârnită de escaladă) dintr-o viaţă anterioară petrecută ca veveriţoi languros în vârf de copac scorburos. stufos. sinuos. foios. )

În continuare, respiră mai rar decât vorbeşte. Poate e momentul să-i deschid post de radio.
După părerea lui, sigur are deja.

marți, 19 noiembrie 2013

Cărticele muzicoase de la Adevărul

Băgăm căpăţânile (şi, ulterior, restul fizicurilor noastre graţioase) în „chioşcul” de ziare, la îndemnul NaneiManu.

În dreptul casei de marcat, pe standul de jos, aceste cărticele:








 

Mărturisesc că, dacă n-aveau vizibilă eticheta de preţ (7 lei, scris mare) nu mă apropiam de ele, oricât de tare mi-ar fi plăcut ilustraţiile (şi mi-au plăcut!). În ultima vreme, mă cam înspăimântă preţurile la cărţi...
Aşa, m-am repezit lacom şi le-am luat pe toate 8, bucurându-mă că l-am găsit şi pe Vivaldi (cazat pe alt raft, mai în spate...)

La prima vedere (cât erau încă în ţiplă) mi-ar fi plăcut să ştiu şi ce e pe fiecare din CD-urile însoţitoare. Nicio şansă.

La a doua vedere desţiplată (parţial sub influenţa lui Clasic e Fantastic!), mi-ar fi plăcut să existe şi oarece asocieri explicite între muzici şi text.

Muţunaului îi plac foarte mult; sunt o bună lectură de seară (textul nu e chiar aşa lung) şi el poate silabisi pe ici, pe colo, câte un cuvânt două, de pe paginile cu ilustraţii.

Mie (poate tot sub influenţa lui Clasic e Fantastic!), nu mi-a picat cel mai bine contextul povestirilor (toţi compozitorii sunt spiriduşi şi stau în copacii din Pădurea Muzicală). Aş fi preferat varianta mai realistă, da’ acu’ hai, profitam de alegerea Cristinei Andone ca să explicăm şi figurile de stil, nu numai varianta istorică (deşi eu tot la aia mă raportez cu tărie!)

Ilustraţiile sunt sublime. Îi vom plagia ghebos pe Adriana Gheorghe şi pe Sebastian Opriţa (în cadru strict domestic, ce e drept...) pentru că ilustraţiile lor sunt atractive, par relativ uşor de redat tehnic (să ziiiceeemmm...) şi sunt şi pe gustul lui Muţunau.

Cel mai cu tronc mi-a căzut căsuţa lui Ceaikovski.

Ei, acum avem treabă pentru următoarele (multe...) zile...
 

luni, 18 noiembrie 2013

Doris Lessing

A murit Doris Lessing. Câştigătoare a premiului Nobel pentru literatură în 2007.

I-am citit doar una dintre cărţi - desigur, Al cincilea copil.



Am citit-o pe nerăsuflate, în parte şi pentru că această carte permite, în parte şi pentru că nu dispuneam de cine ştie ce timp.

Poate şi din cauza grabei mi s-a părut artificială şi „cu program”. Aş fi jurat că madam Lessing nu avusese copii (deşi citisem într-un eseu de Elif Shafak că da, avusese chiar 3), pentru că maternitatea era înfăţişată cu o privire... de la peluză. Poate pretins obiectivă, sau ipocrit subiectivă, în orice caz, din punctul meu de vedere, fals-ilustrativă & esenţialemente complet străină de subiect.

(pe undeva, aşa şi e, Doris Lessing a ales să nu îşi crească ea primii doi copii (de lângă care a plecat când aceştia erau încă mici)- de unde deduc că imaginea unei familii cu mai mulţi copii chiar îi e străină)

Sunt curioasă cum e The Golden Notebook, cartea pentru care i s-a acordat premiul Nobel - premiu despre care a spus, de altfel, că nu putea s-o intereseze mai puţin.

Aştept cu reală curiozitate o biografie deştept scrisă, care să pună corect în context suprinzătoarele fapte de viaţă ale doamnei Lessing.

duminică, 17 noiembrie 2013

Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Cârcoteli mamiţuneşti


Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...

Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)

Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.

Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.

Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.


***

Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.

Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)

Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.

La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....

În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...

Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....


***


Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.

Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.

Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)

De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.

Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...

(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)

În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...

N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...


***


Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.

Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.

- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.

No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...

- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.

Evident, la şah merge, la muzică, nu.

- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.

Noroc cu babbel.com.

Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.

duminică, 3 noiembrie 2013

Muţunau cel vorbăreţ, Mamiţuni cea năucă şi compozitorul preistoric

- Un tesoro fabuloso! răcneşte oarecum fonfăit Muţunau, din bucătărie.
Un perete mai încolo, relativ incomplet trezită din somn, n-aud prea bine şi-n primul moment nu reuşesc să reconstitui replica.
- Poftim?
- Un tesoro fabuloso! reia musiu.
Încă lovită cu leuca, întreb:
- La ce te referi?
- Asta e în spaniolă, mă lămureşte, amabil, Muţunau. Eu nu ştiu spaniolă. Deci nu ştiu ce zic.

***
Amplitudinea loviturii de leucă (fenomen aparent cronicizat în ultima vreme, că tot nu opreşte nimeni Pământul ca să mă scobor eu, deşi am tot solicitat asta) se poate deduce din următorul exemplu: ne deplasăm întru petrecere helouinică de sâmbătă către una bucată casă primitoare (nu a noastră. a noastră nu e primitoare. a noastră e de revistă. la rubrica „aşa nu”).

La plecarea de acasă, îmi spun că e mai bine să mă încalţ cu pantofii albaştri (vag îmblăniţi) pentru c-ar putea fi cam cald pentru ghete. Execut plecarea simultan cu administrarea a şaptesute două'j'două de mii de comenzi către Muţunau (care funcţionează pe prinţipul fie mă aştepţi cât am eu chef, fie nu fac nimic decât când dai milităria jos din pod).

Pe drum, mă uit lung la reclama unui supermarket care anunţă (cel puţin la prima mea privire) „preţuri de dinozaur”.

De fapt, de discounter...

 La uşa oamenilor (a blocului lor, tehnic vorbind), mă prind că habar n-am care e numărul de la interfon. Îl uitasem.
- Da’ tu chiar că eşti senină, zice Muţunau, încă nedesprins de surzenia temporară care-l mai încearcă la pachet cu răcelile mucos-tuşitoare.

La plecarea de la petrecere, pe hol, nu-mi găsesc susnumiţii pantofi albaştri îmblăniţi şi mă holbez îndelung-bovin la perechea mea de ghete negre.

N-am nici cea mai mică amintire a faptului că le-aş fi încălţat.
De-aici pân’ la somnambulism zic că nu mai e mult...

***
Ne îndopăm de zor cu prăjiturele de la Fadel.

- Phuuu, pufneşte Muţunau în maşină, eu prima dată n-am auzit că pe cel de la Fadel îl cheamă Khaled, şi-am crezut că-l cheamă Valet!

***
Ne plimbăm prin parcul Operei şi Muţunau, deşi susţine că lui nu-i plac statuile, e de acord să ne apropiem de statuia din faţa Operei.
- Poţi vedea ce scrie, aici, în faţă?
- G, e, o, r, g, e, e, n, e, s, c, u.
- Deci?
- Gheorghenescu!
- George Enescu. E g-e, ge, nu g-h-e.
- Aha. Era om preistoric?
(probabil în urma vreunui episod didactic grădiniţesc, are o obsesie cu oamenii preistorici)
- Nu. Uite, are cravată şi pantofi. Te pot asigura că oamenii preistorici n-aveau nici cravate, nici pantofi.

***
Probabil voi reveni cu poze. Când găsesc cablul. Durata procesului e greu de estimat.

duminică, 20 octombrie 2013

(Semi) Inventar

Uitându-mă eu mai de aproape la bocancii Muţunaului, am constatat că-s oarecum jumuliţi în vârf. Dat fiind că junele se uită pe-unde calcă doar la marile sărbători (astronomice), nu e de mirare că încălţările se resimt.

Luând în calcul şi faptul că nu-mi amintesc exact cam de câţi ani poartă perechea cu pricina (tind să spun că ăsta-i al doilea...), m-am apucat de inventariat toate încălţările peste care-am putut da la prima căutare prin casă, dorind să ştiu cam ce-oi mai fi având de cumpărat şi cam când. (evident, nu m-am oprit la încălţări, molima s-a extins - dar despre asta, peste câteva paragrafe, mai jos).

Precizări suplimentare:
- Muţunaul are în portofoliul standard următoarele categorii de încălţări: sandale cu arici, oarece tenişi (introduşi în raft anul trecut; tenişi care nu-i plac şi pe care refuză să-i poarte, pretinzând că-i sar din picioare), bocăncei, cizme de iarnă cu partea de jos cât mai impermeabilă posibil, cizme de cauciuc simple (pentru vară), papucei de interior, papucei de piscină şi cam atât. Papuceii de interior sunt, de obicei, crocşi cu blăniţă, sau clasicii pâslari, reinventaţi în vreun fel.

- Recordul la purtat este deţinut de o pereche de crocşi gri, purtaţi de aproape 4 ani încoace. La început, erau papucei de interior, cu blăniţă şi baretă, ceea ce-i făcea relativ stabili şi prietenoşi cu piciorul mai mic cu vreo două numere. Pe urmă, peste 1 sau 2 sezoane, când baretele, dispărute-n mod misterios şi nu prea, au lăsat loc tălpoanţelor în creştere, crocşii în cestiune au devenit încălţări de exterior, de vară. Acu’ s-au reîntors la interior (după asasinarea premeditată, prin dezlipire, a două nevinovate perechi de pâslari), şi găzduiesc cu greu călcâiele în expansiune... Dar, cum sunt atât de iubiţi, e greu să te desparţi de ei.

- Pe locul doi vine tare din urmă o pereche de săndăluţe Nike, luate la reducere de la Deichmann. 29 lei, 3 ani. De purtat, le-ar mai purta, da’ cam ies degetele din ele...

- În general, cumpăr încălţări de copil de la Deichmann, şi, dacă găsesc, rămân la acelaşi model. Ceea ce explică-ntr-un fel de ce habar n-am de câţi ani datează actualii bocanci - că perechea de dinainte era identică... şi n-am notat nicăieri ce lungime de talpă deţinea musiu...Să fac asta acum: poartă 27-28.

- În afară de Deichmann, greblez de pe unde se nimereşte cam ce se nimereşte, când încălţările-s la promoţie şi eu am bani. În 5 ani, am dat greş de 5 ori - de trei ori cu nişte sandale care n-au mai apucat a fi purtate la vreme, şi de vreo două ori cu oarece bocăncei şi adidaşi straniu croiţi, pe care nu-i poate încălţa, deşi ar coincide ca lungime.

- În afară de ce cumpăr, se mai întâmplă să mai căpătăm diverse chestii de pe te miri unde.



Pe scurt, în afară de bocancii ante-menţionaţi, actualmente târşâiţi la purtare, mai avem câteva perechi de rămaşi mici, şi un munte de ... rămaşi mari, ca să zic aşa.

Nu pot decât să sper că tălpoanţele muţunautice nu doresc să crească accelerat fix acum, când, dacă şi-ar păstra ritmul, vreme de cel puţin un an n-ar mai trebui să investim în încălţări. (decât dacă sunt la promoţie, desigur, pe mărimi din ce în ce mai mari...)

Aştept cu interes momentul în care mă trezesc că-mi şuteşte cizmele de cauciuc. Sau pe cel în care îi greblez eu sandalele...


În rest, că tot am zis că inventariul nu s-a oprit la mergători, am ajuns la concluzia că-s complet bulversată cu privire la restul tipurilor de echipament, cu două excepţii - şosete şi chiloţei, unde avem di tăti.

De ce-s lămurită la astea: de-a lungul timpului, am cumpărat, excesiv şi iraţional, trei categorii de articole destinate lui Muţunau: baveţici, chiloţei şi şosete. Cred că, la fiecare moment de utilizare intensă, a avut măcar 30 din fiecare. (evident, chiloţei m-am apucat de cumpărat en-gross ceva mai târziu...)

Dubios sau nu, fix cantităţile alea industriale o fo' bune. Niciunul din susnumitele articole n-a scăpat neutilizat intens. Baveţicile ar mai putea fi date moştenire, mai departe, în starea actuală, intens re-colorată, dar 90% din şosete n-au nicio şansă şi o bună parte din chiloţeii rămaşi mici necesită restaurare intensă în materie de elastic, profund şi sistematic lovit.

Deci mi-e clar că tre’ s-o ţin tot aşa.



În rest, e un întreg carusel de ce bluze şi ce pantaloni îi mai vin sau nu. Am făcut ordine-n haine la-nceput de septembrie, şi azi am dat-o peste cap, că vechea orânduire nu mai era de actualitate.

Mă gândesc serios să m-apuc să-i lungesc câteva perechi de blugi, ca să nu mai iau alţii; nu de alta, dar nu prea mai am unde-i pune... N-ar fi rău să ne putem prezenta la oarece talcioace, c-aşa am mai câştiga spaţiu-n casă...


De notat: în prezenţa unei geci groase, nu găsesc utilitatea puloverelor. Poate mai la iarnă...
Şi (măcar nişte ani) nu intenţionez să mai cumpăr cămăşi - pentru că nu prea le poartă. Se trezeşte o dată pe semestru că-l interesează câte una, dar cam atât...

Dar sunt pe cale să intru-n panică pe teme de salopete impermeabile, pentru că asta de acum îi vine bine acum, nu va dura două sezoane...


Cândva, în una din zilele (sau vieţile) următoare, o să apuc să ordonez şi restul de lucruri.

Cum Muţunau e deja în a doua săptămână a celei de-a doua răceli cu durata de o lună (prima a fost din mai până-n iunie, a doua a debutat, cum ziceam, mai recent), mă aştept la alt gen de distracţii...

miercuri, 16 octombrie 2013

Cum am devenit coţohârlă şi alte două scurte relatări


Sâmbătă dimineaţa, la patinoar. Într-o sâmbătă-n care renunţasem să mai fac un drum lunguţ (dar care mi-ar fi folosit), în parte pentru că eram prea obosită ca să bag nişte sute de kilometri într-o zi, în parte pentru că n-aveam certitudinea că-l duce vreo careva pe Muţunautov la locul de dat cu fundul de gheaţă.

După sesiunea alpină, marele patinator cere creveţi. Surpriză, la Nordsee se scumpiseră. Nu ştiu de când, că nu mai călcasem demult pe-acolo.
Cumpăr creveţi. Mai cumpăr, pe urmă, şi nu-mai-ştiu ce alt flecuşteţ.

- Vreau la tobogan.
- Du-te.

După tobogan:
- Acu’ vreau la locul de joacă.
- Mâine (ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat).

Trece caleaşca de covrigi. Muţunau, pe care l-am sancţionat acu’ nu mai ştiu cât timp (şi nici pentru ce, că-n ultima vreme nu mă dă memoria afară din casă) cu necumpărarea niciunui alt covrig până intră la şcoală (n-am zis şi în ce clasă anume...), mă priveşte rugător şi mormăie nu-ş ce.
- Ştii că nu cumpăr covrig.
- Mneeaaam...
- Nie-nie.
- Dar îngheţată? Îngheţată!!!
Marele amator de îngheţată era cam fornăit.
- Nu, că ai deja nasu-nfundat.
Muţunau se opreşte şi mă priveşte c-un aer de soacră profesionistă:
- Da’ chiar aşa... nu vrei să-mi faci şi mie nicio bucurie?



****

Vorbim, pe lângă Muţunau, despre X, care şi-a dat fetiţa-n clasa I la liceul de fiţe Y.
Muţunau, desigur, nu poate răbda conversaţiile care nu-l includ. Dar, fonfăit fiind, nici nu prea mai aude prea bine.
- Liceul de fiinţe? Dar asta nu prea are sens...
- De fiţe! De fiţe, nu de fiinţe.
- Aaaaa, de fiţe.... mofturi... adică... păi eu cred că n-am nevoie, că eu ştiu deja să fac fiţe.


****

Refuz să prestez nu’ş ce chestie intens reclamată de Muţunau.
- Eşti urâtă!
- Părerea ta e că eu sunt urâtă.
- Păi chiar aşa şi e.

duminică, 13 octombrie 2013

Varii şcoleli pe cont propriu


Pretinsa dilemă mers-la-şcoală versus homeschooling şi/sau unschooling îmi pare, în anumite privinţe, posibil tipic locale, ipocrită.

Motivele mi-s simple:
- în sistem tradiţional, tot vei munci acasă, cu copilul, la teme, de-ţi (vă) vor sări ochii. Tu, părinte, sau tu, profesor-de-after-school şi, desigur, tu, copil. Care... schooling?

Niciunui profesor nu-i pare că se face bou singur dând teme - pen’ că, nu-i aşa, nu despre suficienta & buna explicare a unei teme (bună = corectă şi pe înţelesul publicului destinatar) vorbim (deşi despre asta e vorba), ci despre pretinsa exersare întru eternelă (inutilă...) perfecţionare şi, evident, despre programa / materia care trebuie halită. Pardon, îndesată-n destinatari predată.

- Sfânta Sanctissimă Programă e oricum vai steaua ei lipsită de un număr spectaculos de teme imperios necesare existenţei în social - de la aspectele IT&C până la teme financiare. Da, poate n-oi vrea să-i înveţi despre derivative din clasa I, da’ poate vrei sa te asiguri că pricep teme de care se lovesc indirect în fiecare zi. Cum arată banii, la ce folosesc, de unde vin...
Ca să nu mai spun că poate vrei să ştie copchilu’ să-şi facă un ceai, acolo....
Sau să se orienteze pe hartă / în oraş...
Sau să dea primul ajutor...
Sau să aibă grijă de vreun animăluţ...
(da, ştiu, pe ici pe colo mai sunt programe dedicate sau câte un învăţător / prof inimos care prestează... dar sistemul, per total, e bătut în cap. şi-n gât.)


Niciun gheşeft, aşadar, cu mersul la şcoală. Sistemul atoate-ştiutoriu nu e nici pe cal, nici în căruţă... (poate-n dric? n-am căutat atent)
Fireşte, nu iau în calcul marea şansă a trântei cu sistemul antemenţionat şi nici paleta de înjurături pe care le-ar putea deprinde copchilul prin pauze (sau prin ore...), dar asta numai din autosuficienţă - mă ştiu destul de competentă-n materie de imprecaţii, în multe registre tematice, la fel de bine le-aş putea preda eu - eventual direct sistemului.
(după care i-aş putea da, desigur, lucrare de control)


Aşadar şi prin urmare tare-mi pare greşit să mă las în baza şcolii - că tot în sarcina mea vor cădea varii chestii. Nu puţine, mă tem.

Aşa că anul ăsta facem încălzirea. (Muţunau va împlini 6 ani vara viitoare)

Iar planul de şcoleală porneşte de la următoarele principii:

- exploatarea coerentă a ocaziilor de învăţare (de ex. dacă mergem în parc, putem acoperi vaste teme, de preferinţă nu pe toate deodată, de la frunzele care cad până la diferenţele dintre plante ori viaţa veveriţelor)

- accent pe dezvoltare, nu pe acumulare (de unde şi interesul pentru sport)

- învăţarea prin joc

- un grad cât mai mare de utilitate imediată, pe cât posibil

- unde asta nu e posibil, un grad mare de concreteţe (exemplificare, legătură cu realitatea, etc)

- timp de „decantare”

- repetabilitate (a informaţiei, a situaţiilor relevante pentru un anumit subiect)

- eu nu ştiu niciodată tot, eu caut informaţia - ocazie cu care sper să se structureze implicit la Muţunau şi procesul aferent căutării şi gestionării informaţiei (de la parcurgere până la înţelegere, verificare, analiză, structurare, sortare şi, eventual, memorare sau măcar ordonare, fizică sau informatică).
Sună pompos, da-n realitate e o poveste simplă şi cât se poate de articulată, realizabilă şi prin mici diagrame.



Ce avem în brogram:

- sport: patinaj (2 ore pe săptămână, până una-alta), escaladă (4 ore pe săptămână, tot până una-alta), ski (1 tabără pe an, 4-5 zile), eventual înot (mers la bazin... mai rar... cam o dată pe lună, să zicem....), role, trotinetă, tricicletă

- varii gospodăreli, cvasi-zilnic: dat cu mopul, pus haine la spălat & apoi la uscat, călcat haine (are fierul lui, mic), gătit - căci, zice Muţunau, participând la făcut de pizza, în calitate de expert-tăietor-de-măsline, e bine să fii bucătar: pui o bucată în tavă, pui o bucată în gură!

- engleză - versiunea matinal-motorizată, via Calu’ Dungat
- artisticăreli - de la desen (de care nu ne-am apucat sistematic) până la alte creaţii bazate pe hârtii colorate şi lipici.
- orientare în oraş (din mers, desigur) şi, un pic, pe hartă
- fotografie, stilul smuls. Smuls telefonul lui Mamiţiune (noua denumire temporară).


Aş mai vrea să bag în brogram şi disciplina să facem curat.

Vise.

miercuri, 9 octombrie 2013

Despre ce n-am mai scris (V)

Despre moartea lui Kitty. Acum vreo lună.






Despre oboselile mele cronice. Despre faptul că, după n-şpe feluri de analize care-au concluzionat unanim că, la cât nisip car pe dinăuntru, îmi pot deschide lejer un complex de plaje private, tot somnul & 2 litri de apă pe zi par a mă scoate din belea.

Notă: dacă aveţi dureri difuze de şale, uşor de pus pe seama creşterii / variaţiilor de greutate, nu e rea o ecografie abdominală; s-ar putea să descoperiţi că sursa e cu totul alta...


Despre varii opere culinare zmeurite.
 

(blat aproximativ de pricomigdale, crema de mascarpone cu gălbenuşuri, plus pleaşca de zmeură)


Despre noile sporturi muţunautice, pentru care ne trebe d'astea (eu-s mare fan 2 in 1):



... şi de-astea:






Târâş, grăpiş, varii lucruri se mişcă. Unele chiar spre-nainte.

joi, 3 octombrie 2013

Cel mai nou erou favorit


... dupa Spaidermen, Habarnam, Ailămen, CheptănAmerica şi alţii la fel ca ei..

... nu este, de fapt, erou.

Pentru că este o ea.



Nu, nu e vorba de CheptănMami.
(Deşi m-am autopropus, numirea a fost respinsă, in Mare Unanimitate Muţunautică.)


E vorba de Pippi Şoseţica.

Dat fiind că m-a mâncat undeva să hachiziţionez aceste cărţi,

 
 
 
 
 
acu’ cetesc din ele de zor.
(tehnic vorbind, doar din prima, pe care abia am terminat-o)


Toa’r’şa Şoseţică, personaj vag ADHD-st, nu datează decât de prin perioada celui de-al doilea rezbel mondial, când, presupun, se simţea o mare nevoie de super-eroi.

(venerabila vârstă a Şoseţicii m-a făcut să mă-ntreb cam cât de matusalemici or fi ăilalţi super-eroi, dar momentan n-am investigat decât parţial subiectul.)

N-ar strica o Şoseţică la casa omului!

Casa ei fiind, teroretic, asta:

luni, 9 septembrie 2013

Alte fapte de arme

Preambul:
Toţi cei care mi-au spus (demult, pe vremea-n care Muţunaul nu dispunea încă de (suficient) limbaj articulat), că va veni o vreme când voi avea capul calendar şi-mi voi aminti cu nostalgie de tăcerea / perioadele piuitoare de tip R2D2, dar absolut toţi, au avut dreptate.
Muţunaul este atât de setos de:
1. prezenţa / atenţia / oglinda mamiţunească
2. conversaţie în general
încât am momente-n care simt că-s pe cale să intr-un comă dacă nu blochez, cumva, fondul sonor.

Ca să fie lucrurile şi mai faine, de regulă apogeul conversaţiei e atins când eu-s la volan.
Cum de n-am la activ 45 de accidente rutiere pe zi rămâne un mister eleusinic.

În acest context aud, venind de pe bancheta din spate ceva ce seamănă cu :
- Mâr-hâr-câr, uite o motocicletă cu roţi ajutătoare!

***

La supermarket (hiper. uber, de care-o fi), la pescărie, să luăm creveţi:
- Mami, dar eu vreau şi nişte miez de peşte!
(file)

***

Profit de o scurtă vizită solitară-n Afi ca să intru la Next.
Ies cu o pereche de papucei de casă cu Angry Birds (cea mai recentă obsesie muţunautică, la concurenţă cu Spiderman).
Papuceii sunt cam cu 7 mărimi peste ce poartă acum Muţunau.
Motivul achiziţiei? Reduceri.
Erau ei cel mai mic model? Nu, mai era o pereche, fix la fel.

Acasă, anunţ Muţunaul:
- Am o supriză pentru tine!
- Uaaau! Ce supriză?
- Hai să vezi. Stai aici, pe scaun, cu ochii închişi, eu îţi dau obiectul, tu îi pipăi contururile şi ghiceşti ce e!


Evident, statul cu ochii închişi durează fix preţ de pipăirea a 3 cm pătraţi de papucel.
- Uaaaau, un papuc cu Angry Birds!
Îi arăt, din ochi, perechea.
- Uaaaau, chiar doi!

vineri, 6 septembrie 2013

Aritmetic


În Bucureşti există nişte zeci de mii de câini fără stăpân. Dacă sunt 60.000, deja depăşesc numărul de locuitori bipezi ai oraşului Baia Mare.
Dacă sunt 65.000, au depăşit numeric şi populaţia umană din Târgu Mureş.

Nu sunt prezenţi de ieri, de azi.
Şi numărul tot creşte.

Realitatea e că nu vorbim de 1-2-3 câini fără stăpân. Ci de o populaţie cu proporţii de flagel demult scăpat de sub control.
Nu e o zgaibă, e cangrenă.

Şi nu, nu e normal.

Şi dacă n-ar fi existat niciun atac, tot nu e normal. E pur şi simplu prea multă mizerie şi prea mare riscul de focare de boli.

Şi e inadmisibil că s-a ajuns aici. Era, deja, de mulţi ani, dar, când te toceşti la bunul simţ, nu mai sesizezi evidenţa.

Realitatea e că aceste haite de câini nu-şi au locul pe stradă. Că e nevoie de-o combinaţie de măsuri care să conducă la scăderea imediată a numărului lor şi la menţinerea pe termen cât mai lung a unui număr scăzut.
Nu vor fi eradicaţi, e naiv să crezi asta. Veşnic va mai sări câte unul gardul, vor mai rămâne câini de izbelişte la plecarea / moartea câte unui stăpân.

Dar am avea câini, nu haite.

Realitatea e că ăia 2, 3, 15, 200 de inimoşi care iau acasă câte 14 câini nu rezolvă nimic. Cel mult, îşi coboară calitatea vieţii. Înlocuiesc un chin cu altul. Nu e sustenabil.

Şi realitatea e că energia canalizată-n vânătoarea asta de vinovaţi ar fi mult mai productivă odată îndreptată spre remedierea situaţiei - înainte de orice tentativă de-a aloca / împărţi / identifica vreo vină.
Nu de alta, dar, cât se-ncaieră oamenii, câinii continuă să se înmulţească.

Întâi limitarea efectelor, pe urmă căutarea presupus izbăvitoare a cauzelor. E o situaţie de urgenţă, nu una-n care să ai luxul meditaţiilor referendistice.
Când te blochezi în intersecţie, prima dată scoţi maşina din trafic, pe urmă-ţi baţi capul cu identificarea cauzelor defecţiunii. Nu prea te-ajută să rămâi înţepenit în proiect, urlând la cel din spate / faţă / etc pen’ că maşina ta nu mai merge.

Noi cam în postura asta suntem.


Alt aspect important: între obiective şi mijloace e o maaaaare diferenţă.
Obiectivul nu e să omori câini, ietă, aşeeaaa. E (sau ar trebui să fie) dispariţia haitelor de pe stradă.
Programul de eutanasiere e doar un mijloc.
Altul ar putea fi adopţiile (combinate cu sterilizările).

Hai să le vedem (şi tratăm) diferit.

***

Bucureştiul are cam 2.000.000 locuitori bipezi. 1.678,00 mii locuitori recenzaţi. De fapt, în conglomeratul urban sunt ceva mai mulţişori.
692.019 gospodării.
804.287 locuinţe.

Să zicem că numărul de patrupezi vagabonzi ar fi între 60.000 - 80.000.

Câte unul la fiecare 10 gospodării.
Sau câte unul la fiecare 25 persoane.

Dacă sunt atât de iubiţi, cum de stau pe străzi? Cum de nu-s adoptaţi / adoptabili?

Pentru că:
- ori în oraş sunt, de fapt, mult mai mulţi câini decât ar indica valorile de mai sus, iar diferenţa e dată de cei deja adoptaţi - ceea ce poate însemna că s-a atins deja plafonul de adopţii

- ori problema e foarte uşor de rezolvat, invitând iubitorii de animale să şi-i ia acasă, ceea ce înseamnă că, brusc, de mâine nu ne mai doare capul - sau poate chiar din noaptea asta
Desigur, asta ar presupune autenticitate. Nu ipocrizie. Nu iubire de la distanţă.
Realitate trăită, nu principii pompoase, insuficient rumegate pe post de mare busolă morală.
(cam cum ar fi să vezi oamenii alergând buluc, să prindă repede-repede câte o cotarlă de luat acasă, înainte s-o adopte vecinul?)

- ori declaraţiile de iubire sunt, din păcate, doar răbufniri ale unor poveşti triste care, de data asta, privesc oamenii. Şi-aici ne-ntoarcem fie în imaginar, fie în plină de-responsabilizare, cât China.

joi, 5 septembrie 2013

Cum să NU te aperi de maidanezi

Îmi citeşte azi cineva, în fugă, fragmente dintr-ul articolaş intitulat „Cum să te aperi de maidanezi”- sau cam aşa ceva.

Şi eu reacţionez - destul de intens cât să-l comentez şi să mai trântesc alte câteva mostre de capodoperă de gândeală mamiţunească în formă agravată.
Pentru că, într-o situaţie precum cea recent întâmplată, primul răspuns din registrul emoţional ar trebui să fie compasiunea. Nu violenţa. Iar cel de-al doilea, din registrul raţional, ar trebui să privească evaluativ situaţia. Dar corect şi logic, nu pomposo-cretinuţ.

Revenind la articolaş, nu voi cita sursa. Nu c-ar fi greu de găsit, din 5 click-uri. Da’ cred sincer că-i fac auctorelui o favoare cu iz protector, nemenţionându-l. 
Nu o să dau nici numele dresorilor care au cuvântat operele complete de mai jos. Cam din acelaşi motiv, plus presupunerea că au răspuns pe fugă, fără să-şi bată vreun pic capul cu contextul / explicaţiile suplimentare.

Iaca:

Trebuie să înţelegem că animalele nu au raţiune, ci se bazează doar pe instinct, iar motivele pentru care câinii comunitari au atacat şi omorât un copil de doar patru ani pot fi acestea.
De reţinut această primă frază (complet neinspirată) a amatorului de psihanaliză canină. O să ne-ntoarcem la ea.

Fuga te transformă în pradă
Nu, drăguţă, uneori simplul fapt al trecerii pe-acolo te transformă în pradă. Unde prin „acolo” se înţelege locul pe care câinele-l consideră fieful lui (loc protejat, cu graniţe etern variabile - în directă proporţie cu hachiţele canine.) Şi nici nu e nevoie să fie noapte.


Dacă eşti atacat de o haită de câini, niciodată nu trebuie să te întorci cu spatele şi să încerci să fugi. “Câinii au un puternic instinct de vânătoare, iar fuga le va activa acest reflex. Fuga va face câinele să te urmărească şi să te atace. În lumea lor, fuga înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea înseamnă o pradă uşoară”, spune dresorul X pentru Y. 
Uaaai. Puternic instinct de vânătoare... Şi eu, care credeam că au doar blană, ochi blânzi şi suflet bun.  
Şi, eventual, multă iubire eternă pentru mâncarea gratis.


“E bine să ne continuăm drumul cu calm şi să ignorăm câinele”, mai spune el.
Sigur, cu paişpe câini împrejur, puls de 140 / secundă şi picioare anihilate de spaimă, o să-ţi iasă brici faza cu calmul. Precis.
 

Să ne imaginăm următorul scenariu: Noaptea, o femeie merge pe stradă singură. Într-o fracţiune de secundă, femeia e înconjurată de 3, 4 sau 5 maidanezi agresivi, care latră şi vor să o muşte.
Lăsând la o parte expunerea nefericită de-nceput, căci, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, poate ne explică dl. dresor cum face el să nu le întoarcă spatele unor câini agresivi, care latră, vor să îl muşte şi-l înconjură într-o fracţiune de secundă.
Poate are permanent la el un paravan din lemn de tek. Sau vreun perete gonflabil-instant, la care să stea cu spatele. Sau vreun dispozitiv de auto-catapultare. În stratosferă.

 
“Locul în care doarme un câine noaptea este locul pe care îl consideră teritoriul lui.
Ciudat, eu nu-mi amintesc de niciun câine de zeci de metri pătraţi. Sau poate se lăţesc doar când dorm, c-altceva nu explică de ce „teritoriul” lor e cu totul altă chestie decât spaţiul de dormit. Şi anume, e zona de vânătoare, văzută, ca-n sălbăticie, drept spaţiu vital.


De obicei, câinii au o haită, mai mică sau mai mare. Un câine ştie că noaptea circulaţia oamenilor e redusă şi gândeşte că persoana care trece nu are ce căuta acolo.
Aha. Deci de obicei au o haită.
Da’ dacă iau de bună prima frază (aia la care urmam a reveni), cum că onor câinii n-au raţiune, cum se face, oare, că „un câine ştie”? (nu ziceţi că din instinct, că vă faceţi de râs).
Nu mai întreb cum de acelaşi câine care n-are raţiune gândeşte. Asta ştiu cum se face - gândeşte, temporar sau permanent, în locul autorului articolului ăstuia.


 Instinctul lui de pază se activează şi începe un lătrat ameninţător, preluat şi de restul haitei care “îşi activează” şi ei, automat, acest instinct de apărare. A nu se confunda instinctul de apărare cu cel de ATAC”, spune Z, dresor.
Sigur, câinii au, toţi, prompter. Cu litere de neon. Scrie ATAC pe el, cum scrie TAXI pe, ei bine, taxi.

 
Cum te aperi?
“Din punctul meu de vedere, există multe metode. O voi spune totuşi pe cea mai eficientă, dar adresată mai mult bărbaţilor sau celor care au puţină stăpânire de sine şi nu se sperie.
Ah, misogin mic & nătărău, cu ifose de super-erou.
 

Poţi să ai răbdare şi să le arăţi că nu prezinţi un pericol [...] .
În power-point e bine? Sau e musai pe youtube?


Inversează rolurile.
Aha. Aşa, psihodramatic. Câinele o fi, însă, antrenat şi dispus pentru asta?


Stai ferm în faţa lor, arată-ţi colţii, copiază-le practic comportamentul.
O să-mi fie ceva mai greu să flutur din coadă... dar pot să latru!!! 
Haide, bre...

 
Poate unii văd ceva amuzant în asta, dar când eşti în junglă, faci ce fac animalele.
Em... să fie ăsta baiul? Anume, că, ghinion, dar nu suntem în junglă? Şi că n-ar trebui să credem că suntem.... ?
Amuzant????


Dacă poţi să îi loveşti, fă-o la nivelul capului, a cefei. Nu da cu piciorul în coaste sau în bot”, explică Z.
Vai de mine, dar ce-or să zică iubitorii de animale? Cum adică să pocnesc adorabilul patruped?
Ce dacă era şi el puţin nervos? Emoţionat cu dinţii rânjiţi?
Dar ceilalţi câini, prietenii lui, ce vor zice? Că, nu de alta, nu posed paişpe picioare, cu care să-i pot pocni simultan.

 
În plus, dresorul X vine şi el cu câteva sfaturi foarte utile: Nu te uita în ochii lor!  Nu te uita în ochii unui câine. Evită să faci asta cu un câine paşnic.
Are, pe lângă prompter, şi tricou pe care scrie că-i paşnic, nu?


Când suntem atacaţi, e bine să strigăm pe un ton autoritar MARŞ! – acest cuvânt este folosit cel mai des de oameni în încercarea de a îndepărta un câine, iar maidanezul ştie că trebuie să se îndepărteze când aude acest cuvânt.
Deeesiiiiguuur.
Ca şi când pretinsa înţelegere a comezii egal, instant, ducerea ei la îndeplinire.
Alioooo, nenea dresorul, ăştia nu-s elevii tăi! Vor să te mănânce, nu să te asculte! Nu crapă de dorinţa de a-ţi face mătăluţă pe plac! Crapă, eventual, de foame!


- Este bine sa avem la noi cu care sa incercam sa tinem cainele la distanata (umbrela,baston) si nu pentru a lovi (lovindu-l, il putem provoca si mai tare)
Aha. Nicio contradicţie cu nenea dresorul Z., care zicea să pocnim câinele-n cap, cu piciorul. Neah.

 
- Foarte buna pentru a speria câinii este o pungă!!! Agitandu-o in fata cainelui acesta face un zgomot ce poate speria animalul, făcându-l sa fuga.Pfffai de mine, şi eu, care credeam că, la vederea pungii, o să moară. De râs.


– Ca scut putem folosi şi o gecă sau un obiect pe care îl avem la noi. Bubuitura produsă de o brichetă spartă de pământ îndepărtează, de obicei, câinii.
Bre, voi v-auziţi? Aveţi minim 5 fracturi groase de logică numai în astea două fraze.


Ce îi face pe maidanezi agresivi [...]
Omu’, ei sunt agresivi. E natura lor. Nu sunt domestici.
Nu se mediatizează numărul de oameni care-au reuşit să evite atacurile, că nu-şi bate nimeni capul să-l raporteze, c-abia atunci ar fi clar cam cât de amplă şi de scăpată de sub control e, de fapt, problema...


Acum, textul nefericit la o parte:

Măi, autori de materie primă pentru luări în balon,

Lăsaţi-vă de scris. Cel puţin în forma asta. Spuneţi, pe scurt, că voi iubiţi câinii, că pretindeţi că vă pricepeţi la ei, şi gata. Nu faceţi niciun serviciu nimănui scriind un text extrem de prost construit, fără altă idee centrală decât insinuarea că rezolvaţi criza maidanezilor cu falsa propunere c-aţi putea învăţa pe cineva cum să se apere de haitele de câini.
Staţi şi voi de vorbă cu câţiva oameni care se tem organic de câini, cu câţiva care au fost, eventual, muşcaţi, ajutaţi-i, pro bono, să se recupereze din şoc, mergeţi, de câteva ori, prin oarece locuri infestate cu maidanezi, suferiţi direct un atac, două, trăiţi să spuneţi povestea şi pe-urmă mai vorbim.

Nu există „pe mine nu mă muşcă”.

Nu cu un oraş-în-oraş, zeci de mii de câini în preajmă.

Există doar „pe mine nu m-au muşcat încă”.


Câinii de pe stradă sunt animale sălbăticite, ori sălbatice de-a binelea. Nu domestice!

Faptul că nu-îi rod instant jugulara câte unui pretins inimos (care îi hrăneşte cu aerul că devine instant filantrop intergalactic şi se-aureşte pe la colţuri, dar n-ar strânge vreodată mizeria de după ei) nu înseamnă că nu-s sălbatici. Poate pur şi simplu nu-l atacă pe-ăla pentru că nu le place mirosul potenţialei prăzi.
Comportamentul aşa-zic prietenos (cu oamenii „buni”, care „iubesc sincer animalele”) e pur şi simplu adaptarea la cerinţele aparent necesare pentru primirea altor porţii de papa gratis. Pavlov inversat.


Câinii de pe stradă merg în haite. Nu-s Eminescu, solitar pedalând pe sub tei, cu gândul la varii Veronici şi luceferi.
Şi, când atacă, tot în haită vor ataca. Din ambuscadele canine reuşite pur şi simplu nu scapi. Vei fi copleşit.
Nu sunt aşa de multe atacuri cu final tragic pentru că nu întotdeauna îi ajută terenul, dar....



Câinii de pe stradă nu-s Pufi, câinele tău de-acasă. Dacă erau, nu erau pe stradă, erau la tine-acasă şi n-am fi vorbit de ei. Nu sunt mai deloc sănătoşi în viaţa lor scurtă şi chinuită. Nici fizic, nici în alt fel. Turbarea şi variile parazitoze cronicizate nu prea te-ajută să fii normal la cap - să apreciezi corect intenţiile celor din preajmă, să nu confuzi haina verde de ieri a unuia care te-a pocnit cu haina verde de azi a unuia care trece pe-aici pentru prima dată, etc.

Dacă tu crezi că-s Pufi, ia-i acasă. La tine. Nu pe scara ta, acas'.


Iubitorul de animale nu e cel care le hrăneşte şi mai zbiară ipocrit de dragul sufleţelelor lor, pe te miri unde.
Nu în oraş. Nu e ca şi cum ai fi pădurar şi-ai pune pe ici-colo, iarna, când e prea frig, fân pentru căprioare, punct.

Iubitorul de animale e cel care le are în grijă şi strânge după ele, din casă şi de afară. Zi de zi.

Restul e gargară ieftină şi penibilă.

miercuri, 4 septembrie 2013

Îmi pare rău

Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare, să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.


Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.

Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.

Nimic neobişnuit. Nimic deosebit. Viaţa, ca de obicei.

Şi totul se schimbă, ireversibil, îngrozitor, în câteva momente.

Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare, să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.
Doar că azi a fost ultima zi în care ai lăsat acasă doi copii. De mâine laşi doar unul.

Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.
De azi, însă, viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel. Vei fi cel care a supravieţuit - binecuvântare şi vină, împreună. Cel maaare. Cel care ar fi putut avea mai multă grijă.
Cel muşcat, care a supravieţuit.

Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.
În câteva ore s-ar putea să-ţi doreşti să fi fost tu cea muşcată până la desangvinizare.
Şi vei fi - dar simbolic.
Muşcată de oameni, până la moarte.


Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi. Îmi pare rău pentru sentimentele de vinovăţie,
tipice supravieţuitorului, despre care îmi imaginez că vă dau târcoale - de ce eu? de ce am supravieţuit? de ce n-am avut grijă de el? de ce am mers în parc? de ce ţipasem la el ieri?

De ce, de ce, de ce...?

Ce-ar fi fost dacă...?


Eu nu cred că atunci când pierzi un copil îţi mai revii vreodată.
nu cred că depăşeşti vreodată momentul.
poate nu mori, nu în sens biologic. poate găseşti, din indiferent ce motiv, resurse să-ţi continui un soi de existenţă, mai mult sau mai puţin precară.
dar nu cred că-ţi revii. nu cu adevărat. nu pe de-a-ntregul.
Moartea unui copil e-o sfârtecare a ţesăturii vieţii - prea absurdă ca s-o poţi cuprinde şi depăşi.


Motiv pentru care cred că e nevoie de compasiune.
Nu de inventat vinovaţi sau de pretinse reparaţii vindicative.
De compasiune.



Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi.

Nu-mi pot imagina prin ce treceţi.

Nu am cuvinte de consolare. Cred că e absolut îngrozitor ce vi s-a-ntamplat şi vi se întâmplă şi-mi pare rău pentru chinul prin care treceţi.

Îmi pare rău

duminică, 1 septembrie 2013

Ce să se facă Muţunau când va fi mare?

Pen’ că mi-s:

a) o coţohârlă şi jumătate, matracucă dictatoare care le ştie iea pe toate
b) una bucată mamă care se gândeşte la viitorul copilului ei (şi se prinde, fie şi via proprii memorii, că habar n-are de subiect, poate şi pen’ că nu se numeşte Asimov)
c) toate cele de mai sus (şi încă vreo câteva)

i-am hotărât deja viitoarea profesie/ meserie lui Muţunau.

(Lucru care, declarat, mi-a adus oprobiul public al unei doamne scârbite de idee (şi, mai mult ca sigur, şi de oarece reverberări proprii la auzul expunerii..), care m-a înştiinţat pe loc, spontan-reactiv-principial, că n-ar vrea să fie copilul meu. Păi... nu eşti, şi cum azi nu fac oferte de adopţie, pot relata mai departe.)


No. Deci. Spre ce îndrepţi copilul?

Nu-l îndrepţi, că se îndreaptă el personal.
Desigur, nou-născut, bebeluş, ante-preşcolar & preşcolar fiind, da. Doar că, hm, oarece îndreptări succesive tot există. Vrei, nu vrei, când ti-i uita în urmă, nişte urme tot se văd. Mai drepte sau mai şerpuite, mai bătătorite sau mai alergate, dar sunt.


Aşadar (clasica întrebare, aş zice...): ce să fie Muţunau ca să fiu eu sigură că totu-i bine / se va descurca în viaţă / va ajunge unde vrea el / şamd?

El însuşi.
Fireşte, cu asta începem (şi am intens senzaţia c-aici progresele nu-s nici acum mici...) doar că nu ştim în ce măsură asta-i va aduce şi bani, deeeeeci...

... care e / ar putea fi / va fi meseria potrivită?

Nu ştim. Că, nu de alta, pe vremea mea, maică, nici cu gândul nu gândeai la tilifoane mobile, dar’mite la de-astea, diştepte.

Să reformulăm.

Care ar putea fi genul de pregătire / direcţionare / descoperire und stimulare de aptitudini care să mă ajute să nu mă răsucesc ulterior în mormânt (prea des)?


Phhha.

Găsit meseria.

1...

2....

3....

Magician! (ta-daaa....)
(cum, am mai scris despre asta? posibil, ideea e rumegată de ceva timp, iar eu mi-s declarat senilă. nu şi senină, din păcate... )



Mai în glumă, mai în serios, lăsând fasoanele şi pretenţiile de glanţ la o parte, antrenamentele pentru subiect nu-s nici uşoare, nici pe temen scurt, aşa că modelul de instrucţie nu e de lepădat din alte motive...



Pen’ că iată cum poate arăta:




Iegzistă şi varianta ... modernizată!






Doar că poate ajunge şi atât de complicat:




Deci mai cercetăm subiectul.
 Nu de alta, dar nu doresc să vin acasă şi să găsesc vreun glob de sticlă plin cu apă, cu sau fără Oprah prin preajmă.


Între timp, Muţunau a pus gheara pe un pachet de cărţi de joc pe care-l tot aruncă de zor pe unde poate.